Este o carte care ar trebui să facă parte din lecturile obligatorii ale celor care vor să facă din jurnalism o meserie. Nu pentru că numele Kawabata apare pe panoplia premiilor Nobel (afişat acolo pe vremea când încă nu erau foarte politizate), ci pentru modul în care este relatat un joc de go. Acţiunea romanului se bazează pe partida de adio jucată în 1938 de maestrul de go (meijin) Honinbō Shūsai şi challengerul său, Kitani Minoru 7-dan (personajul Ōtake 7-dan din roman). Pentru a translata oarecum evenimentul în zona americano-europeană, să ne închipuim o partidă de şah jucată între doi grei precum Karpov-Kasparov sau Fisher-Spasski. Cum ar arăta astfel de partide într-o relatare de ziar? Probabil o abundenţă de termeni tehnici şi timpi pe care i-ar înţelege numai profesioniştii? Dar un roman pe acelaşi subiect, şahul?
Genialitatea lui Kawabata constă în transcederea jocului către esenţa goului, către Cale. Aşa cum scrie traducătorul Flavius Florea în prefaţă, romanul este perceput ca o „elegie pentru lumea pierdută de japonezi pe măsură ce se modernizau, sau ca expresia confruntării dintre sensibilitatea estetizantă tradiţională şi raţionalismul ştiinţific occidental. Cele două lumi sunt concentrate în exponenţii a două generaţii care, întâmplător, îşi dispută o partidă de go.” Maestrul de go devine asfel un roman accesibil şi publicului neiniţiat în arta jocului. Dincolo de confruntarea dintre doi uriaşi ai goului, Kawabata ne zugrăveşte oamenii, locurile, natura. În pagini se simte tensiunea jocului, concentrarea „combatanţilor”, ceea ce face ca jocul în sine să devină aproape un pretext. Kawabata dă culoare acţiunilor prin surprinderea unor detalii care, în mod normal, ar trece neobservate pentru oricare ziarist aflat la faţa locului.